Hepatita C - infectia cu virusul hepatitei C
Infectia cu virusul hepatitei C, adevarata pandemie, afecteaza peste 180 de milioane pe toate continentele, ceea ce reprezinta aproximativ 3 % din populatia generala a globului.
Organizatia Mondiala a Sanatatii, conform careia numarul celor infectati la nivel planetar este cel de mai sus, estimeaza ca aproximativ 130 de milioane sunt supuse riscului de a evolua catre ciroza hepatica intr-un procent de 70 % (Journal of viral Hepatitis, 2008, vol. 15, 293 - 299).
De asemenea au estimat ca 3 - 4 milioane de cazuri noi de infectie apar in fiecare an.
Incidenta carcinomului hepatocelular si martalitatea prin HCC, este intr-o crestere alarmanta, 50 - 76 % dintre cazuri fiind puse in relatie directa cu infectia cu virusul hepatitei C.
Infectia cu virusul hepatitei C (HCV), reprezinta o problema majora de sanatate publica la nivel mondial, nu numai datorita evolutiei asimptomatice si evolutiei catre ciroza si cancer hepatic, ci datorita dificultatilor Medical de Diagnostic si tratament intr-un numar important de tari, in care numarul mare de persoane infectate, corelate cu anumite tipuri comportamentale specifice zonelor subdezvoltate economico-social, face ca fiecare in parte sa reprezinte potentiale surse de infectie.
Infectia cu virusul hepatitei C (HCV), este o entitate clinico-evolutiva a carei etiologie a fost precizata in anul 1989.
De indata ce diagnosticul serologic al hepatitelor A si B a fost posibil, a devenit evident ca hepatitele virale nu sunt cauzate in totalitate de aceste doua virusuri, ci ca exista si o alta entitate clinica, pentru care s-a folosit o lunga perioada de timp, termenul de Hepatita nonA, nonB (NANB).
Primele date referitoare la existenta unui agent etiologic NANB, au fost semnalate de Havens W., in articolul "Multiple attacks in a narcotic addicit", publicat in Rev. Ann. Int. Med., Nr. 44, din anul 1956. Mosley JW, si colaboratorii, au publicat articolul "Multiple hepatitis viruses in multiple attacks of acute viral hepatitis" in NewEngl J Med, nr. 296 din anul 1977.
Primele studii care au aparut SUA in anii '60, au avut ca prioritate hepatitele post transfuzionale, pornindu-se de la observatia ca peste 50 % dintre pacientii care au primit multiple transfuzii, au avut hepatita. Dupa anul 1970, donatorii de sange au fost testati si au fost exclusi de la donare persoanele care aveau AgHBs prezent.
Faptul ca hepatitele posttransfuzionale ale pacientilor din sectiile de chirurgie cardiaca nu au fost eradicate prin eliminarea donatorilor cu AgHBs prezent, i-a determinat pe cercetatori sa efectueze teste de laborator suplimentare pentru lamurirea etiologiei, iar rezultatele au fost consemnate de catre Purcell R. si colaboratorii sai in articolul "Seroepidemiologial studies of transfusion-associated hepatitis"
in Journal of Infectious Diseases, nr. 123 in anul 1971.
Cercetari succesive au fost efectuate in ani '80, si au avut concluzii evidente ca urmare a transmiterii hepatitelor posttrasfuzionale NANB la cimpanzei prin sangele prelevat de la pacienti cu hepatita NANB.
In acelas timp s-a observat ca hepatita postrasfuzionala a cimpanzeilor poate fi prevenita prin incalzirea si tratarea cu beta-propiolactona, formol sau solventi organici, care inactiveaza fractiunea infectanta; studiile de densitate Buoyant au sugerat ca este vorba despre un mic virus ARN. Rezultatele au fost publicate de Bradley D., si colaboratorii sai in anul 1985 in articolul "Post-transfusion non-A, non-B hepatitis in chimpanzees : physicochemical evidence that the tubule-forming agent in a small enveloped virus", din Rev. Gastroenterology, 1985; 773 - 779.
Spre sfirsitul anilor '80, doua laboratoare americane (Michael Houghton's laboratory si Daniel Bradley's laboratory) au identificat virusul si l-au denumit Virusul Hepatitei C (HCV).
Virusul hepatitei C (HCV) este aproximativ sferic, cu diametrul de aproximativ 50 nm.
Structura, organizarea genomica si ciclul replicarii, a determinat clasificarea acestuia in familia Flaviviridae (1), genul Hepaciviridae.
Genomul virusului hepatitei C (HCV) are sens pozitiv, al carui ARN monocatenar are lungimea de 9.6 kb.
Aproximativ 9.0 kb codifica o poliproteina formata la rindul ei din 10 proteine.
Acestea includ trei proteine structurale :
- o proteina centrala C(p22) sau nucleoproteina si
- doua proteine capsulare, E1(gp35) si E2(gp70) care formeaza anvelopa glicoproteica.
Proteinele structurale printre altele, datorita unui segment de aproximativ 30 de aminoacizi, situati in portiunea terminala a proteinei E2, denumita regiunea hipervariabila 1 (HVR-1), reprezinta segmentul cel mai variabil al anvelopei si creeaza aceste bucle, excrescente de la suprafata virionului.
Persoanele infectate cu virusul hepatitei C (HCV), frecvent au anticorpi care reactioneaza cu peptide sintetice, identice cu secventa HVR-1 a virusului cu care sunt infectati. Aparitia acestor anticorpi, par sa altereze structura regiunii hipervariabile, HVR-1, selectind variante de HVR-1 cu reactivitate mai scazuta. Aceasta sugereaza ca regiunea hipervariabila HVR-1, este locul mutatiilor, functionand ca o momeala imunologica in contrast cu secventa hiperstabila a anvelopei care recunoaste receptorii celulari. Deletia acestei regiuni hiperstabile nu elimina capacitatea virusului de a infecta cimpanzeii, ceea ce sugereaza ca mai sunt inca multe aspecte de lamurit in legatura cu virusul hepatitei C (HCV).
Urmeaza doua proteine NS1(p7) si NS2(p23) al caror rol nu a fost precizat, exact. Se cunoaste rolul pe care il joaca aceste doua proteine in asamblarea particulei virale si iesirea din celula dar niciuna nu este implicata in replicarea ARN viral.
In continuarea poliproteinei sunt :
- patru proteine nonstructurale NS2, NS3, NS4B, NS5A si
- o ARN-polimeraza NS6B, toate cinci sunt implicate in replicarea ARN-ului viral.
Celelalte sectiuni ale articolului despre hepatita C :